Conecteaza-te cu noi

Remember

1 Iunie 1941, ziua în care Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă

Avatar

Publicat

pe

Aproape douăzeci şi cinci de mii de romi români au fost deportaţi în Transnistria în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, la ordinul mareşalului Ion Antonescu. Adică aproximativ 12% din numărul romilor existent în acea perioadă în România. Excepţie au făcut “mobilizaţii şi familiile mobilizaţilor, precum şi romii care îndeplinesc un meşteşug – fierari, muncitori calificaţi şi ceilalţi”, conform declaraţiei vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, profesorul Mihai Antonescu – prieten, nu rudă cu mareşalul Ion Antonescu.

Romii rămaşi în ţară nu au fost afectaţi direct de politica de românizare – după cum susţin istoricii – însă exista mereu teama că deportările se vor extinde. Au fost chiar semnalate cazuri în care romii care nu au fost trimişi în Transnistria erau ameninţaţi cu deportarea, în interes personal, de unii jandarmi şi poliţişti locali, dar, după informaţiile consemnate de istorie, acestea erau cazuri izolate.

În data de 31 mai 1942 Ministerul Afacerilor Interne a cerut Inspectoratului General al Jandarmeriei, prin Ordinul 33.911/17.05.1941, efectuarea unui recensământ privind unele comunități de romi:

  • Țigani nomazi (căldărari, lingurari etc);
  • Țigani stabili (și anume numai aceia care, deși nenomazi, sunt condamnați, recidiviști sau nu au mijloace de existență sau ocupație precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă și deci constituie o povară și un pericol pentru ordinea publică. Toți aceștia urmau să fie înregistrați cu familiile lor, adică: soț, soție, copii minori sau majori, dacă trăiau sub același acoperământ).

Rezultatele acestui recensământ trebuiau înaintate ministerului sub forma a două tabele, câte unul pentru fiecare grup vizat, până la data de 10 iunie 1942. Ulterior, Ion Antonescu a cerut urgentarea operațiunii astfel încât recenzarea să se efectueze în data de 25 mai, iar comunicarea rezultatelor să se facă pe 31 mai 1941. Listele cuprindeau 40.909 persoane din care 9.471 țigani nomazi și 31.438 țigani stabili din categoria menționată.

Dispozițiile date de mareșalul Ion Antonescu referitoare la modul cum trebuie să se facă deportarea comunităților de țigani vizate au fost transmise de președinția Consiliului de Miniștri către Ministerul Afacerilor Interne prin Ordinul (strict secret) nr. 70 S/24.05.1942.

Deportarea romilor s-a făcut prin două operațiuni.

Într-o primă etapă începută la 1 iunie 1942 au fost vizați țiganii nomazi, în baza ordinului dat de mareșalul Ion Antonescu cu o zi înainte. Din această categorie au fost evacuați în Transnistria 11.441 țigani nomazi din care 2.352 bărbați, 2.375 femei și 6.714 copii. Această operațiune a fost încheiată în 15 august 1942.

În a doua etapă care viza o parte din țiganii stabili (nenomazi) „nemobilizabili”, au fost deportați împreună cu familiile lor criminalii și delicvenții, hoții de buzunare și din trenuri și cei care trăiau numai din furt. Inițial au fost recenzați 12.497 de țigani „nemobilizabili”, dar în final au fost evacuați 13.176 țigani, din care 3.187 bărbați, 3.780 femei și 6.209 copii. Diferența în plus este explicată prin faptul că în rândul lor circula zvonul că odată ajunși în Transnistria vor fi împroprietăriți cu pământ. Din acest motiv, unii și-au vândut bunurile, au venit în gările de îmbarcare și s-au amestecat printre ceilalți țigani trecuți pe liste. Unii au solicitat oficial să plece în Transnistria. Alții s-au atașat grupurilor, profitând de momentele când trenurile erau oprite pentru control. De asemenea, unii copii sugari nu au fost trecuți pe tabele, iar alții s-au născut pe timpul transportului. Această operațiune a fost încheiată oficial pe 16 septembrie 1942.

Evacuarea restului de 18.262 țigani din această categorie a fost suspendată la începutul lunii octombrie 1942 pentru primăvara anului 1943, dar la 13 octombrie Consiliul de Miniștri a luat decizia renunțării la noi deportări de evrei și țigani. Ultimele deportări au avut loc în decembrie 1943.

Practic, pe lângă cei 24.686 țigani deportați în cele două etape, au mai fost evacuați cu aprobări speciale 69 țigani, și cele câteva sute de persoane deportate ulterior formate din cei care s-au sustras celor două etape amintite, cei eliberați din închisori și din cei trecuți de autorități pe lista indezirabililor.

În 1942 Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Circa 11.000 au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. Pentru deportarea romilor în Transnistria nu s-a mai folosit – ca în cazul evreilor – pretextul de comunism sau activități subversive pro-sovietice, ci etichetarea întregii minorități rome ca „nomazi”, „nemobilizabili și periculoși ordinei publice”.

Genocidul romilor în Transnistria nu s-a produs prin execuții, ca în cazul evreilor. Ei au fost lăsați să moară datorită condițiilor de viață inumane la care au fost supuși: înfometare, frig, privarea de asistență medicală și de sanitație minimală.B Lipsa asistenței medicale a dus la situația că, în majoritatea cazurilor, cauza decesului era decisă în cancelariile oficiale conform formulei: vara dizenteria și iarna tifosul exantematic, ambele boli fiind provocatoare de epidemii și datorate condițiilor dezastruase de sanitație, situație pe care propaganda oficială o atribuia „obiceiurilor insalubre de viață ale romilor”.

Raportul întocmit la 21 decembrie 1942 de o comisie numită de Inspectoratul General al Jandarmeriei și condusă de colonelul Sandu Moldoveanu, care a anchetat situația celor 5.100 de romi deportați în zona Covalevca – Avdotevca – Varușino, județul Oceacov (la sfârșitul lunii decembrie 1942, această zonă a fost trecută la județul Berezovca) în zilele de 12-19 decembrie 1942 menționează că s-au semnalat două cazuri de febră tifoidă în satul Varușino și că exista pericolul de izbucnire a unei epidemii în rândul romilor, aflați în condiții fizice și sanitare mizerabile. Raportul a mai menționat, între altele, că până în acel moment (în intervalul septembrie-decembrie 1942) au murit de foame circa 200 de romi și că în zilele în care s-a făcut investigația mureau 5-10 romi zilnic. 

La scurt timp după acest raport, la sfârșitul lui decembrie 1942 a izbucnit între romii de la Covalevca și în împrejurimi (raionul Landau, județul Berezovca) o epidemie de tifos exantematic, culmea fiind atinsă la sfârșitul lunii ianuarie 1943. Situația romilor din această zonă a fost dificilă nu numai din cauza epidemiei, ci și a foamei și frigului, care au făcut numeroase victime.

Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit.

Singurul om politic ce s-a opus acestei situaţii a fost liderul Partidului Liberal, Constantin I.C. Brătianu.

Continuați să citiți
Clic pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recente

Denumirea Asociației cetățenilor români aparținând minorității romilor este Partida Romilor “Pro-Europa” , asociație care s-a constituit la data de 19.03.1990 și a dobândit personalitate juridică la data de 03.04.1990 prin efectele sentinței civile nr. 1078, înregistrată în Registrul Persoanelor Juridice al Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr.1111/03.04.1990 Copyright © 2015