Connect with us

Cultura

Cei mai cunoscuţi lăutari ai României din toate timpurile

Avatar

Published

on

De la Barbu Lăutaru, cel care l-a fermecat pe Franz Liszt, la Anton Pann şi Zavaidoc Formaţie tradiţională de lăutari Românii şi-au cântat necazurile de-a lungul istoriei şi au găsit în muzica lăutărească una dintre puţinele alinări.

Majoritatea lăutarilor din ţara noastră au fost de origine romă şi acest lucru nu miră pe nimeni. Profesorul de istorie Dumitru Pop din Slatina spune că ţiganii erau singurii care erau chemaţi la chefuri pentru a le anima. Iar acest lucru îl făceau cel mai des folosind scripca, care a fost cel mai folosit instrument la petreceri. „Nu exista petrecere fără lăutari, iar aceştia proveneau din rândul ţiganilor şi nu era nicio ruşine, era ceva normal. De-a lungul anilor, unii dintre aceşti interpreţi de muzică populară şi-au câştigat o reputaţie de neegalat, asemănătoare chiar cu cea a unor vedete ale teatrului de atunci şi nu numai. Unii dintre aceşti interpreţi au intrat şi chiar au reuşit să rămână în istoria muzicii populare, fiind acum văzuţi şi daţi ca exemple”, spune prof. Dumitru Pop.  Viorel Cosma (muzicolog, profesor, critic muzical) semnează cartea “Lăutarii de ieri şi de azi”, un volum important pentru istoria muzicii populare.

Cartea a văzut lumina tiparului în doar două rânduri: în 1976 şi 1996. Este considerată o „carte a morţilor”, a celor ce însufleţeau petrecerile, nunţile, botezurile şi, câteodată, chiar şi ultimul drum. Cartea este un album de familie care începe cu celebrul Barbu Lăutarul (intrat şi în manualele de muzică) supranumit “starostele lăutarilor şi cobzar neîntrecut”, şi se termină cu Ionel Budişteanu, dirijorul Ansamblului Rapsodia Română, cel care a făcut înconjurul lumii din Europa până în Africa. În ediţia I au fost analizaţi, pe rând: Barbu Lăutarul, Nică Iancu Iancovici, Grigore Vindireu, George Ochialbi, Nicolae Buică, Fănică Luca, Petrică Moţoi, Victor Predescuşi Ionel Budişteanu (până în 1975). În ediţia a II-a s-au făcut adăugiri, lucru de lăudat. Toţi marii lăutari menţionaţi în cuprinsul cărţii nu sunt doar un “pomelnic” al celor duşi, ci este o aducere aminte, un ecou discret. Astfel, însuşi autorul Viorel Cosma afirma la lansarea cărţii: “Aceşti oameni sunt de o modestie fabuloasă, au un talent înnăscut, fantastic, mint nemaipomenit de tare, le umblă mintea fabulos şi este ceva cu totul unic să încerci să le deschizi inima. Am avut norocul ca în viaţa mea să mă întâlnesc cu cei mai mari lăutari contemporani şi primul meu discurs funebru l-am ţinut în 1949 la moartea lui Grigoraş Dinicu.

maxresdefault

Tot ce se cheamă lăutar muzicant în Bucureşti a venit la înmormântarea lui. Şi de la restaurantul Perla, până la Cimitir, la Pătrunjel, s-au cântat hore, sârbe, cântece din repertoriul lui Grigoraş Dinicu. Există o solidaritate între lăutarii ţigani pe care nu o întâlneşti nicăieri. Din păcate noi ne-am ferit de cuvântul ţigan 45 de ani şi culmea este că nu reuşim nici măcar în momentul de faţă să ne debarasăm de acest lucru. La ţigani am găsit documente extraordinare, pe care le ţineau în lada de zestre, iar fetele dormeau cu ele sub pernă.

Este o lucrare de inimă. M-am oprit la ultimii lăutari, care socoteam că trebuie să intre într-o carte a morţilor…”. Unicul Barbu Lăutaru, cel care l-a lăsat perplex pe pianistul Franz Liszt. Fiecare dintre marii lăutari ai ţării au fost apreciaţi la timpul lor. Unul dintre cei mai celebri lăutari ai ţării este, fără îndoială, Barbu Lăutaru, pe numele său adevărat Vasile Barbu (n.1780, Iaşi – d.1860). A fost un cântăreţ şi cobzar moldovean care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaş al unei vechi familii de lăutari.

Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreţi populari români care, prin creaţia şi felul lor de interpretare, au contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanţei ruse şi elemente occidentale.

A întreprins numeroase turnee prin ţările româneşti, inclusiv şi prin Basarabia (la Chişinău şi Teleneşti). A rămas celebră întâmplarea care a stârnit admiraţia marelui pianist Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova – în iarna anului 1847, la Iaşi. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata, în 1874, că, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizaţie de-a lui Franz Liszt la o primă audiţie când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul lui Vasile Alecsandri.  Iată întâmplarea: toată lumea bună a Iaşului se adunase la acea petrecere găzduită de Alecu Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri din zona Moldovei, proprietar peste suprafeţe impresionante de pământ. După ce audienţa a fost încântată de acordurile la pian ale lui Franz Liszt a urmat o scurtă reprezentaţie a lui Barbu Lăutarul, figură des întâlnită la petrecerile boiereşti din Iaşi din secolul XIX. Lăutarul a reprodus la lăută câteva dintre acordurile şi improvizaţiile executate de Liszt la pian.

646x404

A făcut-o cu atâta măestrie încât marele compozitor a rămas impresionat. “Eşti un adevărat artist”, i-a spus Franz Liszt românului nostru. Zavaidoc, lăutarul Micului Paris Un alt mare lăutar român care nu poate fi defel omis este Zavaidoc, pe numele său adevărat Marin Teodorescu (n.8 martie 1896, Piteşti – d.13 ianuarie 1945), un renumit cântăreţ român din perioada interbelică. Zavaidoc a fost cu siguranţă cel mai mare cântăreţ interbelic. A fost fiul altui cunoscut lăutar, Tănase Teodorescu, apreciat viorist şi ţambalagiu.

Talentul şi virtuozitatea lui Marin Teodorescu au fost recunoscute chiar în timpul vieţii sale de însuşi George Enescu, cei doi prezentând pe front, în timpul Primului Război Mondial, spectacole muzicale menite să ridice moralul soldaţilor şi ofiţerilor români. Multe din cântecele lui Marin Teodorescu au devenit şlagăre ale muzicii lăutăreşti, ele fiind ascultate şi în prezent cu deosebită plăcere şi nostalgie. Viaţa marelui Zavaidoc reprezintă un mister pentru cei ce îşi doresc s-o aştearnă într-un capitol de roman, încercările de a afla cât mai multe fiind de prisos. Marin Teodorescu, alias Zavaidoc, scrie artline.ro, s-a născut la 8 martie 1896, la Piteşti. Tatăl său a fost marele lăutar, interpret la vioară şi ţambal Tănase Teodorescu. Acesta şi-a învăţat copiii de mici să iubească muzica lăutărească, luându-i cu el la nunţi şi petreceri. Numele de “scena”, Zavaidoc, şi l-a primit încă de la o vârstă fragedă, pe când cânta şi îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar între anii 1916-1918. Generalul Traian Moşoiu l-ar fi “botezat” astfel, numele provenind de la un regionalism “zavaidoaca” ce însemna “neastâmpărat, năzdravan, fire energică şi veselă”. Rămaşi orfani, Marin – fratele Vasile, şi sora Zoe, se îndreaptă spre Capitală, unde înfiinţează taraful “Fraţii Zavaidoc”.

La scurt timp după declanşarea Primului Război Mondial, când armata română suferea înfrângeri dure şi deasupra Bucureştiului “roiau” avioanele militarilor germani, Marin se înrolează alături de Vasile voluntar în armată. Se spune că, pentru a ridica moralul răniţilor şi pentru a le mai alina suferinţa, aceştia – împreună cu alţi artişti care serveau ţării – susţineau “programe artistice” prin spitalele ţării.

După război, Micul Paris reînvie, restaurantele sunt pline, grădinile de vară înfloresc, teatrele îşi redeschid porţile, iar marii artişti eclipsează totul. Zavaidoc putea deveni cântăreţ la operă – multe personalităţi din acea vreme îl doreau acolo, dar acesta a preferat muzica populară şi să cânte în localuri, mai ales că avea nevoie de bani pentru a-şi întreţine familia. Pe de altă parte, firea lui era de aşa natură încât simţea nevoia să-i înveselească pe cei din jur, să-i încânte şi să-i facă să uite de griji chiar dacă el avea propriilei-i probleme. A cântat în marile oraşe ale ţării, dar şi în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Ucraina, Rusia şi Franţa.

În anul 1919, Zavaidoc s-a aflat alături de trupele române când acestea au ocupat Budapesta. La Paris cântă în restaurantul lui George Botez, fratele lui Titi Botez, unde este foarte apreciat şi unde se bucură de un real succes. Din anul 1925 a început să semneze primele contracte cu mari case de discuri (Columbia, His Master’s Voice, Odeon şi Cristal), scoţând pe piaţă disc după disc, mari şlagăre, care i-au adus o avere impresionantă. Restaurantele bucureştene erau la mare concureţă, se băteau pentru ca marele artist să cânte acolo. Marele lăutar era adulat de femeile frumoase şi bogate, motiv pentru care s-a căsătorit abia la vârsta de 43 ani, şi acest lucru probabil că nu s-ar fi întâmplat dacă iubita lui – Constanta, cu 15 ani mai tânără, nu rămăsese însărcinată.

Primul copil a fost o fetiţă care poartă numele mamei. Doi ani mai târziu se naşte un băiat, pe care îl botează “Zavaidoc”. În 1944, Zoe – sora sa, moare în bombardamente, iar reşedinţa sa este distrusă total. Ruinat, fără casă, cu trei copii şi cu grija nepoatelor orfane, marele Zavaidoc este răpus de boală, face nefrită, iar ultimele clipe le trăieşte în chinuri groaznice. Moare în anul 1945, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. Anual, la Piteşti se organizează un festival de muzică ce poartă numele marelui artist. Nicu Iancu Iancovici Nică Iancu Iancovici (n. 21 martie 1821, Cerneteaz, judeţul Timiş – d. 25 ianuarie 1903, Lugoj, judeţul Timiş) a fost un violonist român de origine evreiască, important ca animator al vieţii artistice din regiunea istorică Banat, susţinător al cântecului popular din zonă şi militant cultural al românilor din Imperiul Habsburgic, muzician strâns legat de câţiva muzicieni profesionişti cărora le-a transmis o parte din repertoriul său. S-a născut la 21 martie 1821, în comuna Cerneteaz, judeţul Timiş, într-o familie de plugari evrei din apropierea Timişoarei. A terminat patru clase (o raritate într-o familie simplă a vremii). După ce studiază vioară până în 1832 cu un violonist din comună, este trimis de către părinţi ucenic la un lăutar ţigan din Timişoara. Din 1835 se angajează la o orchestra din Timişoara, părăsind-o după câteva luni şi stabilindu-se, după câteva mutări, în 1841 la Lugoj.

După ce cântă mai puţin de o jumătate de an într-un taraf local şi devine relativ cunoscut în oraş, intră în orchestra violonistului german Seppi Muller. Aici învaţă notele, învaţă un repertoriu nou, german de salon, şi învaţă, pe lângă vioară, viola şi violoncelul. Cântă în această orchestra până în 1847, când, împreună cu o bună parte din orchestra lui Muller, se retrage şi îşi formează propriul taraf, unul foarte interesant ca mixtură etnică, format din doi evrei, doi ţigani, un sârb şi un român). În 1848 participă la revoluţie, cântându-i o serenadă generalului Bem (colaborator apropiat al lui Nicolae Bălcescu), sub fereastra casei comitetului din Lugoj.

Ajunge, în acelaşi an, în Timişoara, în tabăra luptătorului revoluţionar Lajos Kossuth, trăind în mediu unguresc 6 luni, până la întoarcerea în Lugoj. Din 1860 cântă în diferite oraşe şi comune din jurul Lugojului (Anina, Oraviţa, Vârşeţ, Buziaş etc.), în 1861 întâmpinându-l pe noul „comite” (prefect al Lugojului) cu “Deşteaptă-te, române!”. În 1897 se retrage de la conducerea propriului taraf, iar, un an mai târziu,  îi transmite compozitorului Tiberiu Brediceanu numeroase melodii ce aveau să-i servească drept inspiraţie în nişte piese scurte (Poemul etnografic, Ardeleana şi Iederea), prelucrate în caietele sale „Jocuri româneşti pentru pian”. În 1899, compozitorul Ion Vidu publică piesa vocală Ana Lugojana în colecţia „Severina”. Lăutarul moare la data de 25 ianuarie 1903 la Lugoj, orb, în timpul unei iarni cumplite. Grigore Vindereu, mentorul lui Ciprian Porumbescu Grigore Vindereu (n. 21 ianuarie 1830, Suceava – d. 24 mai 1888, Suceava) a fost un muzician şi violonist român din Bucovina, ocupând un loc de seamă datorită contribuţiei substanţiale ce a avut-o asupra formării artistice a lui Ciprian Porumbescu, în ciuda lipsei documentelor scrise, puţinele lor legături artistice atestând faptul concret al fondului folcloric ce sta la baza operei compozitorului.

S-a născut ca rob (sclav ţigănesc) în 1830 pe un domeniu mănăstiresc de lângă Suceava. În 1851 intră ca discipol la Nicolae Picu, ajungând în 1855 „primas” (vioara întâi) în taraful acestuia. După 1868 ajunge vătaf (a doua funcţie ca rang după staroste) peste toţi lăutarii din Suceava. În această perioadă, în timpul anului cânta în oraş, iar verile cânta în staţiunile balneoclimaterice din împrejurimi, aici cunoscându-l pe melomanul boier Leon Goian. Între anii 1863-1873, compozitorul român Ciprian Porumbescu (1853-1883) a făcut studii la Suceava, intrând în contact cu vestitul taraf al lui Grigore Vindereu, considerat un adevărat “Barbu Lăutaru” al Bucovinei. Grigore Vindereu l-a cunoscut în 1869 pe Porumbescu, în acea perioadă încă elev al gimnaziului din Suceava.

În 1871, de ziua mănăstirii Putna ce împlinea 400 de ani de la sfinţire, conduce împreună cu Ciprian Porumbescu (doi dirijori la două viori) un taraf de 30 de membri în curtea mănăstirii. Aici se nasc o serie de compoziţii ale lui Ciprian Porumbescu inspirate din repertoriul lui Vindereu, dar şi o serie de culegeri de versuri, executate pe loc de Vasile Alecsandri (prezent şi acesta la manifestaţie). A murit în 1888.

În prezent, o stradă din municipiul Suceava îi poartă numele. Dona Dumitru Siminică Dona Dumitru Siminică (n.1926, Târgovişte – d.27 noiembrie 1979, Bucureşti) este şi el unul dintre reprezentanţii de seamă ai muzicii lăutăreşti. A fost un solist vocal român provenit dintr-o familie de muzicieni şi lăutari. S-a născut în Târgovişte în anul 1926 ca fiu al violonistului Nicolae Siminică. În 1933 se mută cu familia la Bucureşti, în această perioadă începând să înveţe în paralel zidăritul, dar şi să cânte la vioară de la tatăl său. În 1946 face doi ani de şcoală de constructori, meseria sa de bază fiind cea de zidar, până la jumătatea anilor ‘50. În 1950 ajunge şef de şantier, dar nu rămâne prea mult pe şantier. În 1952 reuşeşte să înfiinţeze un taraf şi începe să cânte prin localurile bucureştene din Piaţa Amzei şi Piaţa Sf. Gheorghe.

Dona Dumitru Siminică este descendent dintr-o mare familie de instrumentişti de muzică populară, el fiind acela care a impus numele familiei pe scene atât pe plan naţional, cât şi internaţional, în bună parte datorită legăturilor cu muzica ale rudelor sale. Aproape toate înregistrările sunt realizate cu acompaniament de taraf mic, aceasta pentru o mai bună etalare a calităţilor vocale: timbrul cald, registrul acut, emisia în falset şi cu o bogată şi diversă ornamentaţie a melodiei.

Alături de Fănică „Chioru” Vişan, el este singurul interpret vocal care a reuşit în perioada comunistă să obţină aprobare pentru a interpreta câteva piese în limba romanes. Debutează discografic la Electrecord în 1957 pe o ebonită cu piesele “Lelea cu coadele lungi” şi “A bre nane, a bre dade”. Aceleaşi piese apar un an mai târziu pe primul album al său (un vinil mic) împărţit cu Fănică Vişan (o faţă are două piese ale lui Dona Dumitru Siminică, iar pe cealaltă faţă sunt două piese ale lui Fănică Vişan). Dona Dumitru Siminică este un reprezentant de frunte al muzicii tradiţionale lăutăreşti urbane. Bun violonist, are un repertoriu bogat de hore de virtuozitate, dar mai presus de orice, este un excepţional solist vocal, excelând în interpretarea cântecelor lăutăreşti de jale.

Moare la 27 noiembrie 1979 în Bucureşti. Anton Pann, compozitorul imnului României Anton Pann, născut Antonie Pantoleon-Petroveanu (n. 1796/1798, Sliven – Imperiul Otoman, azi Bulgaria – d.2 noiembrie 1854, Bucureşti) a fost un poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist. Rămâne în istorie  prin faptul că este compozitorul muzicii imnului naţional al României. A fost supranumit de Mihai Eminescu “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul “Epigonii”. S-a născut în preajma anilor 1796-1798, în localitatea Sliven din Bulgaria, pe atunci raia turcească, un târg însemnat aşezat la poalele versantului sudic al munţilor Balcani, pe malul stâng al râului Tundza. Tatăl său moare înainte de vreme în 1806, lăsând în urmă o văduvă şi trei orfani.

În aceste condiţii grele, văduva Tomaida împreună cu cei trei băieţi trece în Basarabia şi se stabileşte la Chişinău, unde intră (la vârsta de 10 ani) în corul Bisericii mari din această localitate până în 1812. Aici îşi fixează vocaţia de psalt şi învaţă limba rusă. Cei doi fraţi, înrolându-se în armia rusească, sfârşesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor. În iarna anului 1812 ajunge, împreună cu mama sa, la Bucureşti. Deşi avea numai 16 ani, înţelesese lecţiile dureroase ale vieţii şi ale războiului.

Sărac şi fără cunoştinţe intră printre localnici, datorită vocii lui îngereşti, mai întâi paraclisier la biserica Olari şi cântăreţ II (defteriu, n.r.) la biserica „Cu Sfinţi” de pe Calea Moşilor. Tot acum, Antonache (cum era alintat de mamă în copilărie) devine şi ucenic al dascălului grec Dionisie Fotino. Astfel, dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele, se înscrie “ca auditor” la “şcoala de muzichie” deschisă de Fotino, „scriitor erudit şi compozitor muzical”, cunoscător perfect al muzicii orientale (1769-1821). În 1816 părăseşte această şcoală şi se înscrie la şcoala deschisă de dascălul Petru Efesiul, unul din grecii pricepuţi în muzica eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoştinţele de bază ale artei muzicale, şcoală care funcţiona pe lângă biserica Sf. Nicolae Şelari.

Aici învaţă şi meşteşugul tiparului, în tipografia aceluiaşi Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei şi tipăreşte pentru întâia dată un Axion în româneşte, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar. În 1819, scaunul arhieresc din Capitală e ocupat de Dionisie Lupu, om luminat care iniţiază o adevărată campanie de „autohtonizare” a vieţii eclesiastice. Astfel, în 1820, la numai 23 de ani, Anton Pann este numit de Prea Sfinţitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, dovadă că devenise un nume cunoscut în viaţa muzicii bisericeşti a epocii Perioada anilor 1840-1854 va fi prolifică sub aspect editorial-tipografic, autorul reuşind să tipărească unele culegeri religioase şi folclorice, să adauge multe alte lucrări şi, în acelaşi timp, să ofere stranei româneşti, toate cărţile de cântări bisericeşti. Anton Pann a fost un pasionat colecţionar de muzică românească, care a notat creaţii din repertoriul muzicienilor din perioada fanariotă.

A tipărit mai târziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte şi cântece de lume inspirate din melosul bizantin si otoman. Anton Pann a fost şi un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară şi la pianoforte, cântând în diverse momente, alături de tinerii boieri. Dintre culegerile şi creaţiile sale muzicale se numără compoziţii orientale, romanţe şi cântece de lume printre care: „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”,„Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliţă săftiţă”, „Şi noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”.

Anul 1848 îl găseşte pe Anton Pann la Râmnicu Vâlcea. Părăsise Bucureştii din pricina molimei de holera. La 11 iunie izbucneşte ca o uriaşă flacără Revoluţia şi se întinde în întreaga ţară. Gheorghe Dem Theodorescu scrie în legătură cu acest eveniment că „Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor naţionale şi cânta triumful revoluţiunii printr-un imn, de care s-a vorbit în organele de publicitate ale epocii”.  Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei “Un răsunet”, scrisă de braşoveanul Andrei Mureşan prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, ne relatează cum, în casa poetului Andrei Mureşanu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă în posterioritate, a fost Anton Pann. Această melodie nu era alta decât romanţa „Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu.

Vorbind despre poetul Andrei Mureşanu şi despre poezia „Un răsunet” (“Deşteaptă-te, române!”), George Călinescu numeşte această poezie “Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră “acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofiţerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluţiei franceze de la 1789. Alte nume mari ale muzicii lăutăreşti au fost: Ionel Budişteanu, Gheorghe N. Ochialbi sau Fănică Luca.

Continue Reading
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recente

Denumirea Asociației cetățenilor români aparținând minorității romilor este Partida Romilor “Pro-Europa” , asociație care s-a constituit la data de 19.03.1990 și a dobândit personalitate juridică la data de 03.04.1990 prin efectele sentinței civile nr. 1078, înregistrată în Registrul Persoanelor Juridice al Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr.1111/03.04.1990 Copyright © 2015