Conecteaza-te cu noi

Cultura

Istoria și Cultura Minorității Rome

Avatar

Publicat

pe

Deportarea romilor si tratamentul lor in Transnistria

Regimul Antonescu si aparitia “problemei tiganilor”
Deportarea romilor in Transnistria a fost intru totul opera guvernului Antonescu, nu numai ca realizare, ci si in privinta ideii. Inainte de regimul Antonescu, in Romania nu a existat o politica fata de romi. La nivelul factorilor politici, romii nu erau vazuti ca o “problema”. Chiar daca erau recenzati ca etnie aparte, cu o limba proprie, ei erau tratati mai mult ca o categorie sociala. In consecinta, in actiunea autoritatilor romanesti, romii nu au fost inclusi printre minoritatile nationale; legislatia in privinta minoritatilor nu s-a referit si la ei. Nationalismul romanesc din perioada interbelica a fost strain de atitudini si manifestari impotriva romilor, iar politicile de romanizare adoptate de guvernul Goga in 1938 si apoi in timpul regimului de autoritate monarhica al lui Carol al II-lea nu i-au vizat pe romi. Comisariatul General al Minoritatilor, infiintat in 1938, nu s-a ocupat si de romi.
In perioada interbelica, in viata politica din Romania nu a existat o “problema tiganeasca”, asa cum a existat o “problema evreiasca”. Semnificative in acest sens sunt relatiile de colaborare care au existat intre unele partide politice si politicieni romani si liderii romi. Unii lideri romi s-au inscris in aceste partide. In ajunul alegerilor parlamentare din 1937, ziarul “Tara noastra”, oficiosul Partid National Crestin, condus de Octavian Goga, a aparut in editie speciala saptamanala pentru romi.
Situatia romilor in deceniile de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial o cunoastem relativ bine, indeosebi datorita cercetarilor etnografice si sociologice intreprinse atunci. La recensamantul populatiei din 1930, s-au declarat tigani 262 501 persoane, adica 1,5 la suta din populatia Romaniei. Dintre acestea, 221 726 (84,5 la suta din total) traiau in sate, iar 40 775 (15,5 la suta) in orase. Ei erau, in genere, marginalii satelor si oraselor. In cursul transformarilor economice din epoca, mai ales prin reforma agrara din 1920, multi dintre ei au dobandit un statut social apropiat de cel al taranilor romani. Aceasta a favorizat integrarea lor in comunitatea sateasca – un proces care, de fapt, incepuse de mult, o data cu sedentarizarea. Mai mult, dezvoltarea sociala si economica a dus la aparitia unei elite rome de tip nou, reprezentata de artisti, comercianti, intelectuali, care s-au implicat in problemele comunitatii si care au creat organizatii ale romilor. Cea mai importanta a fost Uniunea Generala a Romilor din Romania, fondata in 1933, care a continuat sa functioneze, formal si in timpul razboiului.
Cercetarile sociologice din anii ’30 au urmarit rolul social si economic al romilor in satele romanesti si relatiile lor cu populatia majoritara. Aceste cercetari au aratat ca romii erau o parte a comunitatii si ca lucrau ca mestesugari si agricultori. Dincolo de prejudecatile si stereotipiile cu privire la romi – unele dintre ele mostenite din secolele de sclavie a romilor – raporturile dintre romi si taranii romani erau bune. O parte importanta a populatiei rome s-a asimilat culturii majoritare.
In acelasi deceniu, insa, romii au fost inclusi in preocuparile unor reprezentanti romani. Influentati de ideile lui Robert Ritter, cel care a pregatit sub aspect teoretic genocidul romilor in Germania nazista, acesti cercetatori romani i-au considerat pe romi drept o “plaga”. In sprijinul opiniei lor, ei invocau situatia sociala periferica a romilor, pauperitatea si criminalitatea ridicata in randul acestora. “Problema tiganilor” era conceputa de acesti “experti” ca o problema rasiala si ei vorbeau de primejdia pe care asimilarea romilor o reprezenta pentru “puritatea rasiala” a romanilor. Iordache Facaoaru, exponent al eugeniei si al biopoliticii, argumenta in acesti termeni:
“Procesul asimilarii e activat si agravat nu numai de numarul mare de tigani, ci si de alti factori specifici imprejurarilor politice de la noi: dispozitia toleranta a poporului roman, raspandirea tiganilor pe toata suprafata tarii, promiscuitatea sociala cu populatia autohtona la orase, ca si la sate, scoala in comun, improprietarirea multora din ei si inlesnirea vietii sedentare, care le-a usurat intrarea in comunitatea romaneasca, absenta oricaror restrictiuni legale si, in sfarsit, dispozitia ocrotitoare a guvernelor si a autoritatilor administrative”.
Acelasi I. Facaoaru s-a aratat nemultumit de faptul ca in Romania, tara cu cel mai mare numar de romi – dupa el, cel putin 400 000 – autoritatile nu au luat nici un fel de masuri impotriva lor. Totusi, in ciuda faptului ca aprecia politicile fata de romi promovate de alte tari, indeosebi politica Germaniei, el respingea solutia “izolarii biologice” sau a “separarii etnice complete” fata de populatia majoritara, aceasta fiind imposibil de realizat practic si, chiar daca s-ar realiza, ea ar duce la pierderi de ordin economic si moral. Exterminarea romilor a fost, totusi, propusa de un alt adept al rasismului, Gheorghe Facaoaru:
“Tiganii nomazi si seminomazi – sustinea acesta – sa fie internati in lagare de munca fortata. Acolo sa li se schimbe hainele, sa fie rasi, tunsi si sterilizati. Pentru a se acoperi cheltuielile cu intretinerea lor, trebuiesc pusi la munca fortata. Cu prima generatie am scapa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele nationale, capabile de munca ordonata si creatoare. Cei stabili vor fi sterilizati la domiciliu (…). In acest fel, periferiile satelor si oraselor nu vor mai fi o rusine si un focar de infectie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor natiei si nu daunator”.
Astfel de opinii rasiste au avut in Romania o circulatie foarte restransa. Mediile academice, presa vremii si opinia publica au fost reticente fata de aceste idei. Ele nu au patruns nici in discursul extremei drepte. Dar situatia a inceput sa se schimbe in 1940, in conditiile abandonarii complete a valorilor democratice si ale intrarii tarii in sfera de dominatie politica si ideologica a Germaniei naziste.
Miscarea legionara si-a pus problema adoptarii unei politici rasiste fata de romi abia dupa venirea la putere. Intr-un articol publicat in “Cuvantul”, oficiosul Garzii de Fier, la 18 ianuarie 1941 (deci cu cateva zile inaintea rebeliunii legionare), se afirma “precaderea problemei tiganesti” fata de multe altele si se cerea interzicerea prin lege a casatoriilor intre romani si romi, iar apoi izolarea treptata a romilor, intr-un fel de ghetou. In timpul guvernarii legionare, nu au fost luate, insa, nici un fel de masuri impotriva romilor.
Desi, anterior, in stiintele sociale din Romania romii nu fusesera vazuti ca o problema, in timpul razboiului unii cercetatori – printre acestia, unii dintre cei mai buni – incep sa abordeze ceea ce ei numesc “problema tiganilor”. Un astfel de studiu, publicat in 1944, propunea fie concentrarea romilor intr-o parte marginasa a tarii, fie deportarea in Transnistria, fie sterilizarea lor. Chiar izolate, opiniile cu caracter rasist exprimate in societatea romaneasca a anilor ’30 si la inceputul anilor ’40 au jucat un anumit rol in pregatirea politicilor fata de evrei si romi a guvernului Antonescu. Trebuie subliniat ca, spre deosebire de situatia evreilor, in cazul romilor aceasta politica nu a tinut de trecut, ci de noile realitati politice determinate de intrarea in arena politica a lui Ion Antonescu. Cea mai buna dovada este faptul ca populatia romaneasca, in primul rand taranii, nu a fost de acord cu deportarea romilor in Transnistria.
Masura deportarii romilor in Transnistria a fost luata personal de Ion Antonescu, asa cum a si declarat acesta la procesul din 1946. Amintim ca nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poarta semnatura lui si nici nu au fost publicate in “Monitorul Oficial” sau in alta parte. Ele au fost date verbal ministrilor si transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Faptul ca Antonescu a urmarit indeaproape modul in care erau executate aceste ordine sugereaza ca politica fata de romi aplicata in Romania in anii razboiului a fost creatia lui.
Ideea deportarii romilor in Transnistria nu a existat de la inceputul guvernarii Antonescu. Atunci cand a fost pusa pentru prima data problema luarii unor masuri impotriva romilor, in februarie 1941, nu putea fi vorba de Transnistria. In sedinta Consiliului de Ministri din 7 februarie 1941, cand a cerut scoaterea romilor din Bucuresti, Ion Antonescu a vorbit despre asezarea acestora in sate compacte din Baragan; el avea in vedere construirea in acest scop a trei-patru sate, cu cate 5-6 000 de familii fiecare. Ideea nu a fost pusa in aplicare, dar este ilustrativa pentru modul in care era gandita in acel moment solutionarea “problemei” romilor. Abia dupa ce Romania a dobandit Transnistria, a aparut posibilitatea deportarii romilor in acest tinut din afara granitelor tarii. In 1942, cand s-a trecut la masuri efective impotriva romilor, exista deja precedentul deportarii evreilor, care incepuse in toamna anului 1941. Decizia de a-i “evacua” pe romi dincolo de Nistru a fost luata personal de Antonescu, in mai 1942. Cand s-a efectuat recensamantul romilor-“problema” (25 mai 1942), soarta acestor oameni fusese deja hotarata de Conducatorul Statului. La 22 mai 1942 Presedintia Consiliului de Ministri a transmis Ministerului Afacerilor Interne dispozitiile maresalului Antonescu referitoare la deportarea in Transnistria a unor categorii de romi.

 

Continuați să citiți
Clic pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recente

Denumirea Asociației cetățenilor români aparținând minorității romilor este Partida Romilor “Pro-Europa” , asociație care s-a constituit la data de 19.03.1990 și a dobândit personalitate juridică la data de 03.04.1990 prin efectele sentinței civile nr. 1078, înregistrată în Registrul Persoanelor Juridice al Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr.1111/03.04.1990 Copyright © 2015