Connect with us

Cultura

Romii: Un mileniu de supravieţuire

Romii şi cultura lor au supravieţuit vreme de mai bine de un mileniu. Dar povestea acestei supravieţuiri nu e unitară, precum a altor popoare europene. Grupurile calificate în ansamblu drept ‘ţigani’ sunt adesea extrem de diferite şi ţin să-şi sublinieze diferenţele. Mulţi romi se definesc prin vechile meserii ale strămoşilor, unele dispărute, altele reinventate în anii tranziţiei.

Limba a jucat un rol-cheie în continuitatea culturii rome. Iubitorii de romani pun accent pe cât de poetică e această limbă: de exemplu, pentru “cutremur” în romani se foloseşte în unele zone sintagma “dansul pământului”.

Dar, în acelaşi timp, scepticii subliniază că limba nu îi uneşte neapărat pe romii europeni, care vorbesc dialecte diferite şi, dincolo de un nucleu comun de vocabular, s-ar putea să nu se înţeleagă unii cu alţii.

Există însă un lucru mai important decât aceste diviziuni, explică Gheorghe Sarău, care predă romani la Universitatea Bucureşti.

“Este o structură intactă, care se păstrează foarte bine în foarte multe dialecte. Iar o limbă nu se judecă după lexic, ci după structură. Limba romani a avut această structură pe care a păstrat-o în mod miraculos, spre deosebire de alte popoare care au avut scriere, instituţii, şi care au pierdut limba. Limba romani nu a avut niciodată instituţii, nu a avut scriere mult timp şi totuşi s-a păstrat miraculos; în plus, rupându-se de contextul indian înainte de anul 1000, este mult mai aproape de sanscrită, păstrează, de pildă, cele opt cazuri.”

Acest grad de sofisticare poate apărea ca o surpriză în ochii multor est-europeni, înclinaţi să vadă în romani nu o limbă, ci un “argou”. Apreciere limitată şi cu cauze multiple: una dintre ele este închiderea şi păstrarea propriilor secrete, practicată în multe comunităţi de romi, care au simţit că numai aşa pot supravieţui. În plus, comunităţile rome par să pună mare preţ pe diferenţele dintre ele.

Harta Romanipen-ului seamănă cu un mozaic din care unele piese parcă stau gata să sară din aranjament. Aliajul subtil limbă-meserii-valori le ţine lipite, pe unele, în tablou. Dar mai e un liant: diviziunea romi-neromi. Romii şi ‘gagiii’. ‘Rom’ înseamnă ‘om’, e un cuvânt vechi indian; ne-romul, celălat, e numit Gadjo, „gagiu” – dacă românizam pronunţia.

Diferenţa între “noi” şi “ei” a jucat un rol important în cultura diverselor comunităţi de romi. Romii au fost respinşi de populaţia majoritară şi, la rându-le, au respins-o. Au fost persecutaţi, înrobiţi sau asimilaţi forţat. Aşa că romii au încercat să stabilească relaţii speciale cu Ceilalţi.

Separarea nu a însemnat lipsă de negociere – atrage atenţia scriitorul Vasile Ionescu. Un exemplu: obiceiul paparudei, pe care Vasile Ionescu îl explică din perspectivă etno-profesională şi a psihologiei relaţiei cu Celălalt.

„Ţiganul era interesat să nu plouă, că-i strica cărămizile. Românul era interesat sa plouă ca să rodească ogorul. Şi atunci, în cultura românească a apărut ideea că “trebuie furate tiparele ţiganilor şi aruncate în fântână”. Au fost cazuri în care ţigănci au fost condamnate fiindcă au fost descoperite “clocind cărămizile” (în credinţa lor, dacă stăteau pe cărămizi şi “le cloceau”, nu ploua). Şi romii, pe de altă parte, ca să-şi poată negocia relaţia cu românii, au recurs şi ei la paparude, “fetele noastre care aduc ploaia”.

“Romii spun puţine despre realitatea în care trăiesc dar nu se feresc să-şi povestească legendele”, explică scriitorul polonez Jerzy Ficowski, care a învăţat limba romani şi a început să adune cântece şi povestiri ale romilor imediat după cel de-al doilea război mondial.

Jerzy Ficowski a cules un mit al originii “Celuilalt”, care explică apariţia primilor oameni blonzi printre locuitorii Pamântului, iniţial bruneţi şi întunecaţi la culoare cu toţii.

“Deodată, totul de jur împrejur se făcu alb şi înspăimântător. Un viscol iscat din senin zgâlţâi pânza corturilor. Apoi, din vârtejul furtunii se înfăţişă o fată nespus de frumoasă. Faţa şi mâinile îi erau albe ca zăpada, iar părul îi sclipea ca aurul luminat de razele soarelui. Fata le spuse că e fiica Regelui Ceţurilor şi că s-a hotărât să fugă din ţara zăpezilor veşnice fiindcă a auzit că-n lumea oamenilor se află ceva minunat, numit iubire. “Inima mea e un sloi de gheaţă. Cine mi-ar putea arată ce e iubirea?” – întrebă prinţesa. Un tânăr chipeş, pe nume Korkoro, făcu un pas înainte şi zise: “Mi-ai căzut dragă de cum te-am văzut. Iubirea e ce simt eu pentru tine, şi ea-ţi va încălzi inima”

Korkoro înseamnă “singur”, cel singur. Povestea spune că a trăit fericit 20 de ani cu fata, şi-n fiecare an ea mai năştea un copilaş bălan. În cele din urmă, însă, tatăl prinţesei s-a răzbunat, şi-a luat fata înapoi şi l-a trimis pe “cel singur” la capătul pământului. Copiii lor, spune legenda, sunt strămoşii blonzilor de azi.

“Cu cât aceste legende sunt mai departe de realitate, cu atât mai mult se perpetuează – cum ar fi, de pildă, legenda ţigăncii care a furat un cui la răstignirea lui Isus sau cea care spune că romii sunt fii de faraoni”, subliniază Jerzy Ficowski.

Există multe mituri care explică migraţia continuă sau sărăcia romilor. Unele spun că ei ar fi fost “pedepsiţi” pentru păcate precum cel de a-l fi “îndemnat” pe Iuda să îl trădeze pe Isus sau de a fi făurit cuiele răstignirii.

Secole de-a rândul, muzicienii romi din sud-estul Europei au cântat pentru comunităţile lor dar şi pentru gagiii care i-au tocmit la nunţi şi înmormântări. Romii au jucat astfel un rol crucial în păstrarea tradiţiilor celorlalţi. Ca muzicieni angajaţi pentru diverse ocazii, au cântat pe gustul tuturor. Iar cântecele simple de azi, acuzate ca sunt repetitive, fără mesaj, sunt menite mai degrabă să satisfacă gustul majorităţii – şi mai puţin pe cel al minorităţii, explică scriitorul Vasile Ionescu.

“Un exemplu ironic e maneaua. Maneaua nu este un cântec al romilor ci un cântec făcut de romi pentru români. Muzica ţigănească e cu totul altceva. Pe de alta parte, cântecul ăsta cu influenţă orientală îl găsim şi în Egipt, şi în Grecia, şi în ţările arabe, de ce nu şi în România?”

Romii fac muzică pentru ei şi pentru alţii dar poveştile se spuneau mai ales în sânul comunităţii stimulând sentimente de mândrie şi apartenenţă culturală.

Una din aceste poveşti, culeasă acum zeci de ani în fosta Cehoslovacie, vorbeşte de o ţară salvată de un umil ţigan fierar, care-si salvează ţara de la invazie şi anihilare, odată ce doi regi aleg să ţină un turnir între două trăsuri de fier, spre a decide sorţii unui lung război.

„Ucenicul se duse la castel. Aici, toată lumea se minuna de măiestria trăsurii de fier meşterite de el. Fierarul îi ceru regelui să-l lase să potcovească el caii care aveau să fie înhămaţi la trăsură şi promise că îi va face sa zboare ca vântul. “Majestate, spuse apoi ţiganul. Mai am un sfat: drumul pe care vor alerga caii şi trăsura noastră ar trebui acoperit cu un covor de fier. Peste netezimea fierului, roţile se vor învârti nestingherite, mai repede decât pe pământ”. “Dar cine poate face aşa un covor lung, în zilele rămase până la întrecere?” – întrebă regele. “Majestate, porunceşte ca toţi fierarii din regat să înceapă lucrul de îndată, iar eu mă voi îngriji ca drumul de fier să fie aşternut şi iute, şi bine.”

Istoricul Donald Kenrick subliniază că meseria de fierar era foarte importantă – mai ales în secolele trecute când toată lumea avea cai care trebuiau potcoviţi. Uneltele vremii erau făcute tot din fier. Dar şi azi, din cei un milion de romi care trăiesc în Statele Unite ale Americii, foarte mulţi sunt implicaţi în ocupatii legate de industria de maşini. Alţi romi americani sau europeni se ocupă cu ghicitul – o ocupaţie transmisă din mamă-n fiică.

Sursa: BBC

 

Continue Reading
Click to comment

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Tendință